Inscriete la noutatile noastre
Livrăm gratuit în raza municipiului Chișinău comenzile ce depășesc valoarea de 500 lei.
Telefon
19 Jan 2022
Particularitățile biologice și de reproducție ale diverselor varietăți de dihori
Dr. Păstârnac Nicolae, Dr. Puchianu Gheorghe, Dr. Coman Andrei, Dr. Coman Ioan
(partea a II-a, continuare )
Importantele realizări din punct de vedere științific au lărgit frontierele cunoașterii privind imensele posibilități de adaptare ale unor organisme și procese intime ale vieții. În aceste condiții, se poate afirma, pe bună dreptate, că dacă nivelul cunoașterii a fost inițial dominat de fizică și chimie, secolul XXI în care ne aflăm este vădit dominat mai ales de științele biologice, prin studii și cercetări privind descifrarea fenomenului vieții, a modelării experimentate a viului, a creării, a descoperirii unor organisme mai utile și folositoare omului
Ritmul alert al descoperirilor amcondus la o explozie a cunoașterii nebănuite a substanței vii. Aceste descoperiri au schimbat conceptual și tehnic disciplinele științifice de contact care s-au „biologizat“ esențial prin adaptarea conținutului și tehnicilor de cercetare și aprofundării investigării viului și a vieții în general. În condițiile actuale, aceste intenții au fost pe deplin justificate. Dacă până acum câteva decenii, în tendința investigării și descrierii speciilor, biologii și alți specialiști din domeniu recurgeau . în exclusivitate la anatomie, morfofiziologie sau embriologie etc., la ora
actuală, pentru clarificarea sistematică și studiul evoluției speciilor, se apelează la metodologie și tehnici de investigare de înaltă precizie, dezvoltate concomitent cu biofizica, biochimia, imunologia, cibernetica, ingineria genetică sau genetica moleculară. Aceste instrumente
moderne permit compararea speciilor până la nivelul genelor, prin intermediul detectării proteinelor constitutive și decodificarea informației conținută de fiecare genă în parte, și modalitățile de trecere de la organic la anorganic și apoi la biologie, la viață, pe baza unui cod genetic condiționat de o lentă selecție naturală, introdus și fixat de ereditate în celulă.
În cursul acestei scurte perioade, genetica s-a ramificat în discipline independente, fiecare dintre ele centrate în jurul unei teme majore, a unui univers comun – ereditatea, toate interconectate. Conținutul geneticii s-a transformat el însuși și odată cu el cunoașterea lumii înconjurătoare. Ea acoperă acum regiuni care până ieri aparțineau imposibilului.
***
Dacă în prima parte au fost abordate unele aspecte anatomo-fiziologice, nu întotdeauna s-au putut descrie unele diferențe mai mari sau mai mici ale proceselor de morfo-fiziologie de natură intimă a dihorilor, din cauză că dihorul
este răspândit aproape în toate zonele lumii și din această cauză el apare sub diverse varietăți datorită habitatelor în care trăiește. Supus condițiior de mediu extern și sub aspect morfologic, habitusul sau aspectul general și trăsăturile constituționale caracteristice ale acestor mustelidae diferă mai mult sau mai puțin între ele din toate punctele de vedere.
Aceste particularități și mecanismele biologice care impun apariția unor diferențe le vom aminti și descrie după ce vom prezenta cele mai importante varietăți de dihor cunoscute la ora actuală în lume.
Dihorul comun (Mustela Putorius)
Se găsește răspândit în toată lumea. Despre existența acestuia sunt date menționate încă înainte de Christos, cum că dihorul comun (sau european) a fost crescut în captivitate, ca animal de companie, sau în combaterea în special a rozătoarelor mici sau chiar în vânarea iepurilor de câmp, ce produceau pagube agricole.
Această varietate este răspândită în toată Europa, cu excepția Peninsulei Scandinave și a zonei de vest a Rusiei. În țara noastră, ca și în celelalte zone, trăiește în jurul satelor și al localităților rurale, hrănindu-se cu rozătoare mici, broaște etc., dar este și mare prădător de pui și păsări adulte,
ouă sau iepuri de casă etc. În natură are o răspândire vastă, începând de la șes și până la altitudini de peste 2.000 de metri. Ca și celelalte mustelide, are glande perianale al căror miros fetid este emanat de această specie în perioada de reproducție (atracția sexelor), în caz de agresare de către alți răpitori, sau în vederea marcării graniței teritoriului unde vânează și își desfășoară viața. Cea mai importantă particularitate este că acest mustelid se poate reproduce de două ori pe an și, în anumite condiții, chiar de trei ori.
Variații importante întâlnim la lungimea corporală, de la 30 la 40 de cm, cât și la greutatea corpului, care variază între 0,75 și 1,25 kg la femele și 1,5 și 2,25 kg la masculi. Corpul acestui animal, unde conservarea termică joacă un rol vital, este acoperit de două straturi de
fire de păr: la bază se găsește puful, format din fire mai mici și fine, dar este foarte des, și părul de acoperire sau spicul (jarul), mai rar și gros, de culoare negru-cenușiu spre maroniu. Ca aspect, blănurile par să aibă un aspect ușor brăzdat la mlădierea animalelor
vii ceea ce a determinat, ca și la nurcă, să devină și ele animale de blană, în culoare naturală sau vopsite, sau de multe ori combinate. Primele ferme de creștere în captivitate a dihorului comun au luat ființă în țările scandinave, odată cu înființarea fermelor de creștere a
nurcilor din Norvegia și ulterior în toată Europa.
Este interesant că, în condițiile de captivitate, același dihor comun sau european are aspectul mai pronunțat al valului culorii blănii, precum în figura 2. Acest aspect al blănii are valoare numai la confecțiile blănurilor nevopsite (naturale) care le conferă o anumită
delicatețe, ce este apreciată la noi în țară, mai ales în zona nordică a Moldovei. Ca valoare comercială, ele fac parte din grupa blănurilor seminobile, unde etalonul îl deține samurul, sau Martes Zibellina, mamifer din familia mustelidelor, a cărui blană este de
culoare sură și cu o pată albă pe piept.
Trăiește în Rusia, Mongolia și nordul Chinei. Pe locul secund sunt încadrate anumite varietăți de culoare ale nurcilor (Mustela Vison). Reproducerea dihorului este sezonieră, începând din luna martie și durează până în luna august, fiind strict corelată de durata zilei lumină. Ca la
celelalte mustelide, ovulația este indusă de actul montei. Gestația are o durată de 39 până la 43 de zile, cu limitele ușor mai largi, dar nu poate fi comparată cu a nurcii, unde există acea diapauză, sau implantarea întârziată (nidarea) în mucoasa endometrului, care la mai
multe specii încetează pe o perioadă nedefinită. Această diapauză la Mustela Vison (nurca) este indusă datorită unor factori nefavorabili ai mediului extern, temperaturi scăzute, uscăciune, lipsa hranei, mai ales a variației zilei lumină etc., precum și datorită lipsei unor hormoni
specifici prin adaptarea la mediu. Aceasta poate deveni periodică (la nurcă etc.) și reflexă (exemplu hibernarea) sau poate fi indusă de perioada repausului sexual.
Dihorul alb (Mustela Putorius Furo), denumit și Fredca
În ultimii 50 de ani, între animalele de blană crescute în captivitate a apărut o nouă varietate de dihor, dihorul alb, care a fost importat din Polonia sub denumirea de Fredca (figura 3). Pentru a da un răspuns corespunzător privind această varietate de dihori albi, este necesar să specificăm că hibrizii rezultați din încrucișarea a doi indivizi genetic deosebiți, din aceeași specie sau din specii diferite, face ca numai hibrizii intraspecifici să fie fertili, iar cei interspecifici pot fi și fertili, dar și sterili sau semi-sterili. Sterilitatea este controlată genetic, de gene care împiedică fie fecundarea, fie evoluția embrionului. În atare situație, acest dihor alb îl putem considera ca pe o mutație albinotică, rezultată din modificări datorate impactului creșterii în captivitate, sau este posibil să fie un hibrid intraspecific,
rezultat din hibridarea, cu diferențe morfologice ascunse, dintre dihorul african și cel european. Dar oricum, această mutație albinotică se deosebește de formele sălbatice, în special în domeniul prolificității, maturității reproductive,
instinctul său diminuat de apărare, a receptivității ridicate față de boli, îndeosebi la boala Carré. Este important a vorbi de culoarea lui albă, cu variații estompate galben-crem, dar întotdeauna cu ochii de culoare roșie. La celelalte varietăți înrudite se întâlnesc doar ochi de culoare închisă.
Ca și la celelalte varietăți de dihor, se remarcă acel dimorfism sexual pronunțat, unde femelele sunt de 700g și 900g și masculii au între 1.700g sau 2.000g. Lungimea corpului la femele variază între 35 și 37 de cm, iar la masculi variază între 40 și 45 de cm, în funcție de regimul nutrițional
de care beneficiază. Ceea ce se poate afirma însă este că această varietate se deosebește major de formele sălbatice, și acest lucru conduce la concluzia că este un hibrid amficlin, al cărui fenotip seamănă uneori mai mult cu unul dintre părinți, și alte ori cu celălalt. Dacă ar fi rezultatul unei hibridări bisexuale, asemănătoare fenotipic, atunci s-ar putea observa caracterele ambilor părinți.
Alelele sunt gene noi, ca în acest caz (gene mutante), iar o mutație reprezintă o schimbare, o „eroare“ în succesiunea nucleotidelor de a lungul catenei liniare a ADN și ARN cu rol în ereditate. Atunci rezultă că noua structură a segmentului moleculei de ADN și ARN este afectată de mutație și
în această situație devine ereditară și se manifestă ca atare fenotipic.
Dihorul de stepă (Mustela Putorius Eversmanii)
Este întâlnit la noi în țară în Câmpia de Vest a României, Câmpia Tisei, dar și în Bărăgan, Dobrogea și în sudul Moldovei. Ca talie, este mai mic decât dihorul comun, Mustela Putorius Putorius. Habitatul lui originar este reprezentat de câmpiile din Asia și Europa. Este de culoare gălbui-cafenie, cu ochii de culoare neagră și cu dungă mai închisă de culoare, remarcată în zona oculară (figura 4).
Încrucișările acestei varietăți cu dihorul european dau naștere la hibrizi fertili. Din cauză că a fost vânat excesiv, această varietate s-a redus foarte mult și de aceea s-au luat măsuri de protejare împotriva dispariției definitive.
Dihorul tigrat (Vormela Peregusna) Este întâlnit frecvent și alături de
dihorii de stepă sau siberieni, dar arealul acestui dihor este zona de S-E a Europei, respectiv caucaziană, și mai ales în zona de Vest, Centru și Est a Asiei. Această varietate constituie puntea biologică dintre specia dihorului și jder (Martes Martes). Lungimea corporală la masculi este
de 33 până la 35 de cm și la femele de 12 până la 22 cm, iar greutatea este de 700 de grame. Trăiește solitar și iese din această situație numai în perioada de reproducție. Din punct de vedere coloristic, această varietate este neagră cu pete și dungi variabile, albe sau galbene și cu mască facială alb cu negru tipică. O varietate a stepelor și a altor regiuni uscate deschise, vânează la apus de zi și noaptea, o serie de animale mici, în special hamsteri. Vizuina este o veche vizuină de rozătoare, mărită și amenajată, unde femela fată între 4 și 8 pui. Când este atacat, acest dihor își arcuiește capul și își curbează coada deasupra corpului, și de regulă elimină mirosul său înțepător și neplăcut din glandele perianale.
Dihorul cu labe negre (Mustela Nigripes)
Este o varietate a dihorului american, întâlnit în Munții Stâncoși, extrem de rar, din cauza dispariției prăzii sale aproape exclusive, constituită din câinii de preerie. Această specie a fost considerată dispărută, datorită exterminării câinilor de preerie cu coadă neagră (Cynomys Ludovicianus) care, pe lângă pirul, iarbabivolului, nalba și rădăcinile subterane și bulbi, iarna, în zonele de stepă, au afectat și zonele semănate cu grâu și alte culturi cerealiere.
Aceste pagube au condus la exterminarea de către fermieri a câinilor de preerie care se înmulțeau cu repeziciune, până la 8 pui născuți după o gestație de 33 sau 38 de zile. Prin exterminarea câinilor de preerie, s-a produs un declin extrem de grav numeric al dihorului cu lăbuțe negre, constituind un exemplu tipic de dezechilibru ecologic a zonelor Munților Stâncoși americani. La ora actuală se încearcă, pe de o parte, creșterea în captivitate a dihorului cu labe negre, pentru a reface numărul de dihor în zona Wyoming, Statele Unite, și a factorului esențial constituit
de câinii de preerie. Prin reducerea și dispariția acestor specii, s-a produs un astfel de declin ecologic, încât ar trebui să se reglementeze legal influența nefastă a dereglărilor ecologice într-o asemenea zonă aridă și vastă a Munților Stâncoși. În final, specificăm că acest dihor cu
labe negre are o lungime între 38 și 41 de cm, iar coada măsoară între 11 și 13 cm.
Greutatea acestui animal variază între 900 și 1000 de grame. Durata de gestație este între 42 și 45 de zile, după care dă naștere la un număr de la 3 la 6 pui cu aceleași particularități întâlnite la celelalte varietăți de dihor întâlnite în întreaga lume.
Pentru a clarifica și înțelege ce reprezintă specia, se poate afirma că transformarea unei specii în altă specie este un proces lent, când există o singură specie, atunci, într-un moment dat al evoluției (anogeneză) sau o specie se poate diversifica în două sau mai multe specii noi, proces denumit cladogeneză. În istoria vieții terestre au existat aproximativ două miliarde de specii; 99,8% au dispărut. Acest proces se desfășoară în două etape:
1. Separarea unui grup (populații) de restul speciei. Schimbul de gene între cele două populații încetează. În acest fel, fiecare populație poate evolua independent. Este un proces gradat și inițial reversibil.
2. Sub acțiunea selecției naturale, apare un mecanism definitiv de izolare prezigotică. Această etapă nu este obligatorie dacă cele două populații nu au schimbat gene suficient de mult timp. Astfel, speciația poate să înceapă cu această etapă dacă într-un grup se fixează o remaniere cromozomială.
Separarea populațiilor este determinată de obicei de bariere geografice: munți, stepe, deșerturi, râuri, ca în cazul nostru. Deseori, una dintre populații migrează în regiuni îndepărtate. Speciația secundară izolării geografice a populațiilor este cunoscută sub denumirea de alopatrică, iar populațiile
– alopatrice. Speciația poate surveni și în cadrul unei arii comune de dispersie, dacă apar mecanisme de izolare reproductive. Este neces ar să amintim și izolarea ecologică, iar populațiile ocupă nișe diferite ale aceleiași regiuni, sau izolare etiologică, în care populațiile au ritmuri de activitate diferite și, ca atare, mai puține șanse de a se întâlni, și izolare sexuală, în care membrii unei populații tind să se încrucișeze preferențial între ei. Aici hibrizii nu sunt viabili, sau sunt viabili dar sterili, ceea ce s-a amintit anterior.
Sursă : edu-veterinar.ro
Apr
24
Neurotoxicitatea este efectul direct sau indirect al substanţelor chimice care perturbă sistemul nervos al oamenilor sau animalelor. Substanţele neurotoxice acţionează prin modificarea capacităţii sistemului nervos central (SNC) de a genera şi/sau transmite excitaţia către sistemul nervos periferic prin afectarea capacităţii de funcţionare normală a propriilor componente structurale fundamentale (neuroni, nervi, celule gliale şi sinapse) şi de sinteză a neurotransmiţătorilor. Cele mai importante coordonate de diagnostic în intoxicaţii sunt reprezentate de debutul brusc al semnelor clinice, compatibilitatea acestora şi, în special, sursa de expunere sau accesul la toxice/toxine.
Apr
15
În ultimii ani există un interes tot mai crescut privitor la explorarea îndeaproape a microbiomului gastrointestinal al pacienţilor canini şi felini. Microbiomul este alcătuit din peste 500 de specii de bacterii, virusuri, miceţi şi archea. Acest articol are scopul de revizui şi prezenta cercetări recente şi descoperiri privind microbiomul digestiv şi rolurile sale într-o serie de funcţii ale organismului precum: homeostazia metabolismului, protecţia împotriva patogenilor, educarea răspunsului imunitar, sinteza şi/sau facilitarea sintezei unor nutrienţi-cheie pentru sănătate, menţinerea sănătăţii psihice, obezitatea, afecţiunile dermatologice, cardiologie, nefrologie.
Apr
14
Histricomorfele crescute în captivitate dezvoltă frecvent o serie de elemente patologice centrate pe aparatul genito-urinar şi în special la nivelul rinichilor, în multe cazuri gravitatea modificărilor şi evoluţia rapidă împiedicând succesul terapeutic. Pentru a înţelege cauzele acestei patologii şi, implicit, pentru a putea diagnostica rapid şi corect, asigurând o terapie corespunzătoare, este important să cunoaştem ecobiologia acestor specii şi transformările care au survenit pentru histricomorfele domesticite. În special schimbările de ambient şi hrănirea necorespunzătoare sunt în prezent cauza principală a tulburărilor digestive care conduc, direct sau indirect, spre o patologie renală acută sau cronică. În general, specialiştii includ în grupul rozătoarelor histricomorfe: chinchilele, cobaii sau caviidele şi degusiile.
Nov
06
Prezentul material este structurat ca un ghid util pentru practicianul veterinar, în ceea ce privește identificarea și aplicarea unei stategii farmacoterapeutice potrivite în cazul șocului la animale. Sunt prezentate în mod sintetic: definiția și clasificarea tipurilor de șoc (hematogen, vasogen, cardiogen, neurogen, mixt), descrierea și modul de identificare a acestora, principalele surse ale patogenezei șocului, analiza principalilor parametri clinici în starea de șoc (culoarea mucoaselor, timpul de reumplere capilară, frecvența cardiacă
Inscriete la noutatile noastre