Orientări clinice în colibacilozele păsărilor de colivie şi volieră

Între bacteriozele păsărilor de colivie şi volieră, colibacilozele ocupă un loc important prin frecvenţa tot mai ridicată cu care sunt diagnosticate, atât la păsările întreţinute de amatori, cât şi în crescătoriile unor profesionişti. O particularitate
o reprezintă şi sensibilitatea pe care multe specii de păsări o manifestă atât la diferitele serotipuri de Escherichia coli, în diferite situaţii constatându-se în aceeaşi comunitate sindrom respirator produs de unele serotipuri şi sindrom
digestiv determinat de alte serotipuri.

Asoc. Profesor DVM Laurențiu TUDOR, Ph.D. - Facultatea de Medicină Veterinară București

Infecţiile cu Escherichia coli apar la o mare varietate de specii de păsări, mai ales în cazul celor întreţinute în condiţii de captivitate sau în exploataţii. În lucrările de specialitate aceste boli sunt menţionate cu denumirea de colibaciloze şi septicemii provocate de Escherichia coli, descriindu-se ca infecţii generalizate şi boala Hjärre, cu leziuni caracterizate prin granulom ce implică peretele intestinal, dar uneori şi ficatul şi mezenterul. Ca şi microorganism, E.coli este asociat frecvent cu o varietate de leziuni de natură inflamatorie, precum pericardita, peritonita, omfalita, salpingita,
aerosaculita, pneumonia, sinuzita, panoftalmia, blefarita, rinita, sinovita septică şi artrita. Multe cercetări de specialitate ajung la concluzia că E. coli stă cel mai des la baza enteritelor în cazul multor specii de păsări, speciile întreţinute în colivie sau volieră ca păsări de companie sau de
apartament nefăcând excepţie. Bacteriile din specia E. coli provoacă deseori infecţii secundare în asocierea cu alte bacterii, fungi, paraziţi sau virusuri. Frecvent preiau rolul de invadatori postmortem, iar în momentul izolării lor în cadrul necropsiei, trebuie acordată atenţie asupra evaluării
rolului lor patogen.
Serotipurile de E. coli sunt capabile să se adapteze şi să supravieţuiască în mai multe habitate, graţie capacităţii sale metabolice complexe. Ele pot utiliza un număr mare de componenţi organiciprezenţi în mediile naturale, contribuind prin activitatea sa metabolică la circuitul
materiei organice în natură. Mai mult, pot să supravieţuiască, cu pretenţii nutritive minime şi să se dezvolte la temperaturi situate într-o plajă termică relativ largă. Cerinţele nutritive minime şi capacitatea sa de a fi tolerante faţă de numeroşi factori fizici, contribuie la succesul ecologic al
acestor bacterii şi ca agenţi patogeni. Abordarea unui subiect referitor la colibacilozele păsărilor de colivie şi volieră este importantă deoarece pe de o parte frecvenţa bolilor infecţioase, în general, la păsările de colivie şi volieră este într-o creştere accelerată, iar pe de altă parte
pentru că greşelile de diagnostic (implicit intervenţia terapeutică) sunt destul de dese. În plus rolul patogen al E. coli în cazul psitacidelor este mult mai puţin clar decât în cazul păsărilor domestice, deşi toate noţiunile referitoare la manifestările clinice menţionate până la acest punct
au foarte mare probabilitate de a avea loc. Există multe controverse legate de rolul exercitat de E. coli la nivel intestinal în cazul acestor specii de păsări.
La un moment dat a fost emisă chiar ipoteza că bacilii Gram negativi depistaţi în excrementele acestor păsări indică o probabilă infecţie, deoarece aceşti germeni nu intră în compoziţia normală a microflorei intestinale. Această versiune,demonstrată ştiinţific, a fost infirmată de
studiile realizate asupra florei intestinale a păsărilor, rezultatele arătând că E. coli apare în peste 25 % din izolatele de fecale de la psitacide aparent sănătoase. Având în vedere aceste rezultate este posibil ca, cel puţin ocazional, E. coli să reprezinte agentul cauzal al enteritelor psitacidelor.
Pentru a se dovedi concret acest aspect, este necesară examinarea histologică a intestinului în toate cazurile în care se suspectează că acest agent patogen ar stala baza enteritelor. Condiţiile de întreţinere nu sunt întotdeauna corelate cu necesităţile speciilor respective, în multe cazuri
cunoştinţele despre eco-biologia speciilor de păsări crescute în captivitate fiind destul de sărace. În ultimii ani ne confruntăm în clinica acestor specii de păsări cu patologii extrem de diverse sau cu modificări metabolice care nu au fost niciodată descrise sau măcar observate
la speciile de papagali aflaţi în sălbăticie.
Diagnosticarea corectă utilizând metodele imagistice şi cito-histologice actuale permite o intervenţie terapeutică rapidă şi cu rezultate pozitive. Între bacteriozele speciilor de păsări crescute în captivitate, colibacilozele ocupă un loc important prin frecvenţa tot mai ridicată cu care sunt
diagnosticate, atât la păsările iubitorilor amatori, cât şi în crescătoriile unor profesionişti.

În cadrul unor episoade care implicau diaree persistentă la canari, s-a considerat că la baza acestor enterite ar fi E. coli serotipul O2K1, în mod obişnuit asociat cu septicemia colibacilară a puilor. Deşi la necropsie s-au observat semne de enterită catarală acută, semnele clinice au
inclus diaree de culoare verzuie şi regurgitare a hranei, însoţite de scurgeri de lichid de culoare verzuie şi consistenţă apoasă din cioc. Acest episod se aseamănă cu sindromul necrotic esofagian, deşi încă există îndoieli că E. coli ar constitui cauza primară a apariţiei acestui sindrom, care
mai degrabă ar avea mai multe cauze la bază.
O caracteristică a multor serotipuri de E. coli este aceea că prezintă o rezistenţă la acţiunea multor antibiotice şi  au capacitatea de a sintetiza numeroase substanţe prezente în structura celulei, toxine şi numeroşi alţi factori ce interferă cu virulenţa. Structurile asociate acestora
includ formaţiuni ciliare, care se presupune că acţionează ca adezine, permiţând ataşarea bacteriei de celulele epiteliale ale gazdei.
Semnele clinice sunt extrem de variabile, deoarece E. coli este de cele mai multe ori un agent infecţios secundar şi poate ataca o gamă largă de tipuri de ţesuturi. Cel mai probabil, în cazul păsărilor de colivie şi volieră, acesta este asociat deseori cu coriza şi cu sinuzitele şi
blefaritele supra şi infraorbitale. Poate fi regăsit şi în asociere cu alte microorganisme precum Staphylococcus spp., Pseudomonas aeruginosa, Proteus spp. şi Aspergillus spp. sau simptomatologia poate fi favorizată de hipovitaminoza A. O altă localizare obişnuită a acestui microorganism
este tractusul respirator inferior, în asociere sau nu cu alte microorganisme, caz în care poate fi prezentă dispneea. E. coli pare a juca un rol secundar şi în unele cazuri de sinovită podală şi artrită.
În general apariţia bolii este favorizată de igiena necorespunzătoare, de alimentaţia defectuoasă, de tratamentele îndelungate cu antibiotice faţă de care E. coli este rezistent, de menţinerea ouălor din cuib în condiţii improprii. Adesea, E. coli participă ca germen de infecţie secundară sau asociat al altor infecţii bacteriene sau virale (micoplasmice, stafilococice, hemofilice). Este un germen ubicvitar care se poate izola din solul umed, apa de băut, beţele din colivie sau volieră care sunt menţinute umede, de pe plantele din mediul în care sunt cazate păsările. În plus este şi un epifit al mucoaselor respiratorii şi digestive, de unde este eliminat, contaminând mediul ambiant de unde ajunge din nou pe mucoasele animalelor, închizându-se astfel circuitul germenului în natură, chiar şi fără a include în lanţ păsările bolnave. În multe situaţii calea de pornire o constituie
hrănirea păsărilor sălbatice pe pervazul ferestrelor sau pe terasă, de unde bacteria este preluată de proprietar sau se aerosolizează.

Este posibilă şi transmiterea bolii ca urmare a contaminării cojii ouălor, fie în oviduct sau cloacă, fie după eliminare cu germeni din mediul ambiant care, în anumite condiţii, pot pătrunde în interiorul oului. În astfel de cazuri apare fie mortalitatea embrionară, fie îmbolnăvirea
puilor în primele zile de viaţă. În cuib se poate realiza şi pe cale respiratorie sau digestivă, sursa primară fiind reprezentată de primii pui bolnavi care ulterior o vor transmite şi fraţilor mai mici.
Boala apare ca o entitate clinică bine conturată, ce evoluează cu tulburări dominant digestive sau cu forme septicemice. Fecalele au o culoare gălbuie uneori alb-cretoasă sau galben-verzui, marcate pe margine cu uraţi albi, cu o consistenţă păstoasă. În cazul asocierii cu Psd. fluorescens
se constată chiar o culoare verde-praz şi asocierea cu simptomatologie respiratorie.

Evoluţia este de regulă rapidă, putând apare în câteva zile diarei apoase cu o coloraţie galbenă sau alb-gălbuie. La puii în vârstă de câteva zile boala evoluează de obicei septicemic,în multe cazuri forma digestivă fiind inaparentă clinic. Pe măsura înaintării în vârstă, sensibilitatea la infecţia colibacilară se reduce simţitor, iar simptomele mai evidente sunt cele digestive: diaree cu fecale galben-deschis la culoare pentru debut, apoi cu nuanţe slab verzui.
Rezultatele examenului postmortem nu sunt specifice şi includ toate leziunile de natură inflamatorie menţionate până acum. Diagnosticul este orientat prin semnificaţia preparatelor din care s-a izolat E. coli şi trebuie să fie corelat cu atenţie în legătură cu istoricul, semnele
clinice şi rezultatele examenului postmortem.

Diagnosticul de laborator se bazează pe examenul bacteriologic care este singurul în măsură să stabilească un diagnostic de certitudine. Examenul bacterioscopic al materialelor patologice nu este util pentru diagnosticul etiologic, deoarece prezenţa unor cocobacili Gram
negativi chiar şi în frotiurile din sânge, nu poate sugera decât existenţa unei infecţii bacteriene. Microorganismele prezintă mobilitate, apar sub forma unor bacili Gram negativi, dezvoltându-se îndeajuns de bine pe medii nutritive uzuale la valori
de temperatură cuprinse între 18o şi 44oC sau mai scăzute. Coloniile formate sunt de tip S, lucioase, mari şi de culoare roz.
Majoritatea serotipurilor aviare manifestă patogenitate numai pentru păsări. În comparaţie cu noţiunile referitoare la pui, se cunosc foarte puţine date despre tulpinile care afectează strict păsările ornamentale şi mai ales psitacidele. Serotipurile O:8, O:9 şi O:16 ale E. coli, izolate din sol, sunt responsabile pentru boala Hjärre.
Conduita terapeutică generală trebuie să ţină cont de faptul că E. coli este considerat un microorganism sensibil la multe tipuri de antibiotice, deşi sensibilitatea diferitelor tulpini poate varia; unele serotipuri prezentând rezistenţă la multe clase de antibiotice sau chimioterapice.
Pe lângă luarea unor măsuri preventive adecvate, este foarte importantă realizarea unor teste de sensibilitate a microorganismelor izolate din leziuni în timpul vieţii sau de la nivelul organelor în timpul necropsiei. Cu toate acestea, principala cauză a bolii trebuie identificată cât mai
repede şi tratată în mod corespunzător. În cazul formelor enterice ale bolii, tratamentele de sprijin trebuie aplicate ca şi în cazul salmonelozelor.

Clorinarea şi acidifierea apei, singure sau în asociere, reduc mult posibilitatea de contaminare pe cale bucală şi contribuie la reducerea stării de purtător. Acidifierea apei până la pH 2,5 şi clorinarea până la 10 ppm au fost folosite cu rezultate foarte bune fără a se observa vreo influenţă negativă
asupra păsărilor. Deoarece aceste microorganisme sunt prevalente în mediul păsărilor, este esenţială menţinerea igienei, precum şi a standardelor înalte în ceea ce priveşte hrănirea. O ventilaţie bună şi evitarea stresului de orice natură sunt de asemenea factori importanţi. Cea mai des întâlnită cale de contaminare este cea orală, bacteria putând fi transmisă şi pe cale aeriană sau vertical

Sursă : edu-veterinar.ro