Articole

Identificarea agenţilor patogeni este esenţială pentru menţinerea siguranţei alimentare, ajutând la descoperirea surselor de contaminare şi la protejarea sănătăţii publice. Sursele de contaminare în alimente sunt diverse şi pot apărea pe parcursul întregului lanţ alimentar, de la producţie la distribuţie. Rezistenţa la antibiotice observată la unii agenţi patogeni reprezintă un risc semnificativ pentru sănătatea publică, subliniind nevoia unor strategii stricte pentru gestionarea utilizării antibioticelor în producţia alimentară şi importanţa efectuării profilului de rezistenţă la antimicrobiene. Măsurile preventive bazate pe evaluarea diversităţii microbiologice şi pe identificarea riscurilor pot reduce contaminarea alimentelor şi îmbunătăţi siguranţa alimentară. Monitorizarea continuă şi adaptarea practicilor din industria alimentară la noile descoperiri microbiologice sunt esenţiale pentru a menţine un lanţ alimentar sigur şi a limita riscurile microbiologice. Respectarea normelor de igienă şi calitate trebuie îmbunătăţită constant pentru a asigura conformitatea produselor alimentare cu standardele de sănătate publică şi pentru a preveni riscurile de contaminare.

Rabia este o boală zoonotică a sistemului nervos central, agentul cauzal fiind un virus din genul Lyssavirus, familia Rhabdoviridae, împărţit în şapte genotipuri. Virusurile de genotip 1 sunt răspândite în întreaga lume şi se găsesc în general la mamiferele terestre, cauzând între 37000 şi 87000 de decese umane anual. După încercările iniţiale din anii 1960 şi testele de teren din anii 1970, metoda cea mai simplă, eficientă şi economică de vaccinare a vulpilor s-a dovedit a fi momelile fabricate industrial. Acestea constau într-un înveliş atractiv pentru vulpi, care conţine o capsulă sau un săculeţ de plastic umplut cu un vaccin antirabic atenuat sub formă lichidă. Învelişul momelii conţine, de asemenea, tetraciclină, pentru marcarea consumatorilor momelilor.
Momeala trebuie mestecată complet pentru a garanta că săculeţul este perforat şi vaccinul este eliberat în cavitatea orală a vulpii. Astfel, vulpile şi alte specii pot avea dinţii şi oasele marcate cu depozite de tetraciclină, chiar dacă nu sunt neapărat vaccinate.

Utilizarea animalelor în terapiile asistate de animale (TAA) devine din ce în ce mai populară. Din păcate, majoritatea studiilor din acest domeniu au un accent antropocentric, neglijând astfel evaluarea sănătăţii fizice şi psihice a animalelor implicate. În ciuda faptului că bunăstarea animalelor a ajuns recent în prim-plan, majoritatea studiilor care indică stresul pe care îl experimentează animalele când sunt utilizate pentru TAA se referă la câini. Cercetările noastre au vizat evaluarea efectului stresant pe care îl au asupra pisicilor activităţile specifice terapiei asistate de pisici, în cazul copiilor cu tulburări din spectrul autist.
În experimentul nostru am utilizat 15 pisici (zece femele şi cinci masculi castraţi), clinic sănătoase, din rasa Europeană. Cele 15 pisici au avut vârste cuprinse între 5 şi 7 ani. Pisicile utilizate în experiment au format un grup uniform, atât din punctul de vedere al stării de întreţinere, cât şi din cel al sănătăţii. Datele obţinute au fost analizate statistic, calculându-se media şi deviaţia standard (SD), folosind aplicaţia Microsoft Excel. Totodată, s-a calculat semnificaţia statistică a diferenţelor dintre loturi cu ajutorul testului t (Student), folosind aplicaţia Microsoft Excel. Am constatat că activităţile specifice terapiei asistate de feline, în cazul copiilor cu tulburări din spectrul autist, au determinat creşterea semnificativă a hematocritului, hemoglobinei şi a numărului de hematii în sângele pisicilor utilizate prima dată în terapie.

Anemia hemolitică autoimună (IMHA) reprezintă una dintre principalele cauze de anemie la câini şi pisici. Acest tip de anemie poate apărea la animale de toate vârstele, dar este mai frecvent întâlnit la câinii şi pisicile tinere şi adulte de vârstă mijlocie. În cazul IMHA secundare, un factor declanşator este adesea suspectat din cauza unei asocieri temporale cu administrarea unor medicamente sau cu o boală preexistentă, dar stabilirea unei legături de cauzalitate este frecvent dificilă. În timp ce ambele forme de IMHA afectează câinii şi pisicile, forma primară este mai frecventă la câini, iar forma secundară este mai comună la pisici.

Acum, după mai mult de 50 de ani, cardiomiopatia hipertrofică a fost transformată dintr-o afecţiune rară şi în mare parte netratabilă într-o boală genetică obişnuită, cu strategii de management care permit aspiraţii realiste pentru o calitate a vieţii îmbunătăţită şi o longevitate avansată. Cardiomiopatia este definită ca o boală primară a miocardului. Cele mai multe dintre cardiomiopatiile animalelor sunt boli idiopatice, care nu sunt rezultatul unei boli cardiace sistemice sau al unei alte boli cardiace primare. Cauza a fost identificată în unele cazuri ca fiind o mutaţie genetică, iar în altele, ca o trăsătură ereditară. La animale (în principal câine şi pisică), cardiomiopatiile sunt clasificate ca fiind cardiomiopatii dilatative, cardiomiopatii hipertrofice, cardiomiopatii aritmogene ale ventriculului drept şi cardiomiopatii restrictive. Acest studiu abordează comparativ tema cardiomiopatiei hipertrofice la câini şi pisici.

În patologia animalelor de companie, sunt descrise şi întâlnite trei tipuri principale de retenţie urinară: mecanică, spastică şi paralitică. Etiopatogeneza patologiei retenţiei urinare de tip paralitic, cu consecinţe clinico-patogenetice greu de identificat şi remediat terapeutic, recunoaşte în principal cauze diferite, atât neurogene, cât şi traumatice. Cauzele traumatice sunt cele mai frecvente şi, în funcţie de localizarea leziunii neurologice, influenţează tratamentul, evoluţia şi prognosticul. Această lucrare încearcă să descrie argumentat importanţa examenelor imagistice (atât ecografic, cât şi radiografic) în abordarea judicioasă a pacienţilor cu retenţie urinară de tip paralitic.

Tulburările comportamentului micţional în cazul felinelor domestice prezintă adesea cauze organice sau metabolice, ca urmare a unor procese fiziopatologice concurente. Astfel, se disting două principale tulburări cu interesare fiziopatologică: disuria şi, respectiv, poliuria. În diagnosticul acestora se au în vedere o serie de posibile cauze, precum: tulburări determinate de afecţiuni ale aparatului urinar – cauză a disuriei, polakiuriei sau poliuriei şi afecţiunile locomotorii, care îngreunează accesibilitatea pacientului la litieră.
Odată excluse cauzele organice, se recomandă elaborarea unei analize etologice pentru stabilirea diagnosticului comportamental specific. Tulburările comportamentului micţional la felinele domestice, cu cauzalitate etopatologică, sunt, în principal, reprezentate de emisiunile urinare în locuri nepermise. Aceste deviaţii comportamentale prezintă un impact marcant asupra confortului proprietarului şi indică adesea prezenţa unor factori stresori care acţionează asupra individului sau, în cazul pisicilor nesterilizate, motivaţia de natură sexuală. La această specie, urinarea în afara litierei constituie metoda standard de marcare a teritoriului, comportament normal în natură, dar anormal, cu clară conotaţie etopatologică, atunci când are loc în propriul mediu de viaţă, în special atunci când apare brusc şi, aparent, fără o cauzalitate precisă.

Linguatula serrata este un parazit pentastomid care afectează carnivorele (domestice şi sălbatice), care reprezintă gazdele definitive, precum şi erbivorele (domestice şi sălbatice) care reprezintă gazdele intermediare. Parazitul adult se localizează la nivelul pasajului nazal şi al sinusurilor frontale ale gazdelor definitive, antrenând semne respiratorii cu intensitate variabilă, în timp ce formele larvare se localizează la nivelul viscerelor (ficat, pulmon, splină) şi al limfonodurilor gazdelor intermediare. L. serrata prezintă potenţial zoonotic, omul putând fi atât gazdă definitivă, cât şi gazdă intermediară, în funcţie de modul de contaminare. În ultimul timp au fost semnalate noi cazuri de linguatuloză canină în diferite ţări europene, în care au ajuns câini adoptaţi din România.

Chisturile pancreatice au o frecvenţă relativ redusă în patologia medicală veterinară şi pot apărea din cauza proceselor benigne, în principal malformative, la nivelul unui canal pancreatic, dar şi maligne. Pseudochistul reprezintă o formaţiune cu aspecte similare cu ale chistului, la care peretele delimitant nu este compus din celulele epiteliale sau endoteliale, fiind generat de agenţi etiologici traumatici sau cu caracter progresiv. Chistul pancreatic sau pseudochistul pancreatic a fost decelat ecografic la 14 carnivore de companie, reprezentate de nouă canide şi cinci feline.

Neurotoxicitatea este efectul direct sau indirect al substanţelor chimice care perturbă sistemul nervos al oamenilor sau animalelor. Substanţele neurotoxice acţionează prin modificarea capacităţii sistemului nervos central (SNC) de a genera şi/sau transmite excitaţia către sistemul nervos periferic prin afectarea capacităţii de funcţionare normală a propriilor componente structurale fundamentale (neuroni, nervi, celule gliale şi sinapse) şi de sinteză a neurotransmiţătorilor. Cele mai importante coordonate de diagnostic în intoxicaţii sunt reprezentate de debutul brusc al semnelor clinice, compatibilitatea acestora şi, în special, sursa de expunere sau accesul la toxice/toxine.