Articole

Cardiomiopatia dilatativă (DCM) la câini se caracterizează prin extinderea ventriculară şi atrială, precum şi prin disfuncţie sistolică şi diastolică, cu insuficienţă cardiacă congestivă (ICC) care apare adesea într-un anumit stadiu. Cardiologia veterinară recunoaşte rolul fundamental al remodelării cardiace în evoluţia nefavorabilă a afecţiunilor cardiace. Aceasta a desfăşurat un obiect de studiu pentru terapiile ulterioare menite să restabilească cadrul cardiac la starea sa naturală. Prin urmare, studiul clinico-anatomic este menit să coroboreze date morfometrice ale ventriculului stâng şi ale inelului atrioventricular stâng la câinii cu cardiomiopatii degenerative, utilizate şi aplicate atât de des în ecocardiografie şi RX pentru a descrie valorile de referinţă în această afecţiune. În domeniul veterinar există o disponibilitate redusă a studiilor morfometrice în cazul unui cord normal şi remodelat; în plus, geometria ventriculară acţionează ca un indicator al funcţiei cardiace. Este un domeniu de cunoaştere extrem de necesar pentru dezvoltarea protocoalelor terapeutice, în special a celor chirurgicale.

Discospondilita este o infecţie bacteriană sau fungică a discurilor intervertebrale şi a oaselor vertebrale adiacente. Aceasta poate apărea într-un singur loc la nivelul coloanei vertebrale sau poate avea multiple localizări. Din acest motiv, semnele neurologice sunt extrem de diferite, în funcţie de zona afectată a coloanei vertebrale, dar şi în funcţie de întinderea leziunii. Această patologie este mult mai frecventă la câini faţă de pisici. Protocolul terapeutic este însoţit de fizioterapie, pentru a avea rezultate favorabile.

Hipersensibilitatea la muşcăturile de insecte (IBH) este o afecţiune dermatologică frecventă la cai, cauzată de un răspuns imun exagerat la muşcăturile de insecte, în special de la speciile Culicoides. Deşi nu pune viaţa în pericol, IBH afectează semnificativ calitatea vieţii cailor afectaţi. Acest studiu explorează metode complementare de prevenire a IBH, concentrându-se pe utilizarea uleiurilor esenţiale şi a altor repelenţi naturali. Principalele recomandări rezultate evidenţiază eficacitatea uleiurilor esenţiale precum muşeţelul şi neemul, care prezintă proprietăţi antiinflamatorii şi antipruriginoase. În plus, sunt recomandate strategii precum controlul expunerii la insecte şi utilizarea echipamentului de protecţie. Aceste abordări complementare oferă alternative abordabile şi accesibile la tratamentele convenţionale, îmbunătăţind bunăstarea cailor în timpul sezonului de activitate a insectelor. Sunt necesare cercetări suplimentare pentru a evalua eficacitatea lor pe termen lung în practica clinică.

Etiologic, sindromul Cushing poate fi clasificat în două forme principale, cea hipofizo-dependentă, provocată de tumori la nivelul glandei pituitare (adenoame sau adenocarcinoame), şi cea nonhipofizo-dependentă, care poate fi cauzată de hiperplazia bilaterală sau chiar de procese neoplazice suprarenale. De asemenea, forma iatrogenă poate apărea secundar tratamentelor prelungite cu antiinflamatoare steroidiene. Manifestările clinice includ polidipsie, poliurie, polifagie, distensie abdominală, slăbiciune musculară şi alopecie, acompaniate de modificări hematologice specifice, precum neutrofilie, limfopenie şi monocitoză. Diagnosticul se bazează pe teste endocrine, cum ar fi testul de suprimare cu dexametazonă şi testul de stimulare cu ACTH, alături de evaluarea ultrasonografică a glandelor suprarenale.

Urolitiaza canină reprezintă o afecţiune frecventă a tractului urinar care necesită un diagnostic de certitudine rapid în vederea abordării terapeutice etiotrope, atât medicamentoasă, cât şi chirurgicală. În general, pacienţii canini ulterior diagnosticaţi cu urolitiază se prezintă iniţial cu condiţii clinice grave, cum ar fi hematuria şi obstrucţia uretrală parţială sau completă. Hematuria, polakisuria, stranguria şi disuria sunt semne clinice comune ale afecţiunilor tractului urinar inferior care nu sunt neapărat specifice calculilor vezicali. În rândul pacienţilor canini care prezintă uroliţi, apariţia acestora este greu de identificat, deoarece calculii sunt dificil de palpat, iar rezultatele examenului fizic sunt adesea normale, cu excepţia obstrucţiei uretrale, unde putem presupune cu uşurinţă diagnosticul obstrucţiei din anamneză şi examenul clinic. Într-o altă ordine de idei, hemoleucograma şi analiza biochimică serică sunt de obicei normale, iar semnele clinice nu sunt definitorii. Datele din literatura ştiinţifică indică faptul că hematuria poate apărea la mai mult de 50% dintre pacienţii cu neoplazii ale vezicii urinare, dar şi neoplazii renale sau alte tulburări care pot afecta suprafaţa mucoasei tractului urogenital, cum ar fi infecţiile, inflamaţiile, traumatismele, bolile vasculare şi coagulopatiile. Deşi hematuria este descrisă ca fiind unul dintre cele mai frecvente semne clinice prezente în cazul câinilor cu urolitiază, aceasta poate duce la un diagnostic etiologic greşit ca urmare a cauzelor sale multiple.
Astfel, diagnosticul definitiv al urolitiazei nu poate fi pus pe baza istoricului, a semnelor clinice, a hematologiei, a analizei urinei şi a altor constatări decât prin complementarea celor menţionate anterior cu diagnosticul imagistic, în special cel ecografic. Prin urmare, în cazul câinilor cu semne ale tractului urinar inferior, ecografia este esenţială când semnele clinice persistă sau reapar – pe lângă aceasta, unele rase sunt mai susceptibile la urolitiază. Radiografia abdominală cu substanţă de contrast, precum şi ultrasonografia sunt adesea utilizate pentru un diagnostic de certitudine, dar şi pentru localizarea uroliţilor. Radiografia şi/sau ultrasonografia reprezintă etapa iniţială în evaluarea secvenţială a problemelor sistemului urinar. Evaluarea ultrasonografică a sistemului urinar canin s-a dovedit valoroasă în diagnosticarea uroliţilor renali, vezicali şi uretrali şi a defectelor de umplere vezicală cauzate de neoplazii, excepţie făcând afecţiunile uretrei distale. Astfel, totalitatea examenelor paraclinice, clinice, precum şi imagistice cumulate ajută la obţinerea unui diagnostic de certitudine complex, care permite iniţierea unui protocol terapeutic etiotrop şi eficient pentru fiecare caz în parte.

Uveitele sunt afecţiuni oculare frecvente la pisică, au etiologie variată şi determină orbire. Uveitele traumatice produse de gheara de pisică sunt unilaterale. În afecţiunile sistemice, uveitele sunt bilaterale. Tabloul clinic este dominat de durere şi diagnosticul clinic este facil, însă diagnosticul etiologic rămâne o provocare.

Mycoplasma bovis este un agent patogen major, dar adesea trecut cu vederea, care cauzează boli respiratorii, mastită şi artrită la bovine. Se găseşte în întreaga lume şi s-a răspândit în noi zone, inclusiv în Irlanda şi în părţi din America de Sud, în ultimul deceniu. În Europa, este responsabil pentru cel puţin un sfert până la o treime din toate pneumoniile la viţei, deşi aceasta poate fi o subestimare, deoarece puţine laboratoare monitorizează în mod regulat această bacterie.

Anemia normocitară normocromă neregenerativă este frecvent întâlnită la pacienţii cu boală renală cronică (BRC) şi devine o constatare obişnuită în stadiile avansate ale bolii (stadiile 3 şi 4 conform clasificării International Renal Interest Society), având un impact negativ asupra calităţii vieţii câinilor. Atât la oameni, cât şi la câinii cu BRC, anemia are multiple cauze, principala fiind hipoproliferarea eritropoietică determinată de producţia insuficientă de eritropoietină (EPO) din rinichi. Factori suplimentari includ deficitul funcţional de fier, dezechilibrele nutriţionale asociate cu hiporexia sau anorexia, precum şi sângerările gastrointestinale, fie evidente, fie ascunse.

Prevalenţa afecţiunilor urinare, în special a retenţiei urinare în cazul pacienţilor canini, impune necesitatea unui protocol, dar şi management terapeutic optim în vederea depistării afecţiunii într-o etapă incipientă, unde complicaţiile sunt minime sau chiar inexistente. Astfel, examenul ecografic reprezintă standardul de aur în depistarea retenţiei urinare atât mecanice, cât şi paralitice, datorită acurateţei, facilităţii, dar şi prin caracterul neinvaziv al procedurii, oferind posibilitatea utilizării prompte a unui management terapeutic optim fiecărui tip de retenţie urinară.

Leziunile tendinoase şi ligamentare sunt frecvente la caii de sport, aceste structuri având o organizare complexă şi fiind dependente de integritatea matricei extracelulare pentru a-şi îndeplini funcţia adecvată. Deşi aceste leziuni au capacitatea de a se vindeca în timp, procesul de cicatrizare rezultă în formarea unui ţesut cu proprietăţi biomecanice inferioare, ceea ce conduce la o probabilitate crescută de recidivă a leziunilor.
Obiectivele principale ale terapiei pentru caii cu leziuni ligamentare şi tendonale sunt restaurarea capacităţii de performanţă anterioară şi prevenirea reinjuriei.
Aceste obiective sunt susţinute de medicina regenerativă, care are drept scop restabilirea structurii şi funcţiei optime ale ţesuturilor afectate (Ortved Kyla, 2018). În prezent, principalele opţiuni ortobiologice utilizate în tratamentul afecţiunilor tendinoase la cai sunt celulele stem şi plasma îmbogăţită cu trombocite (PRP). În situaţiile în care metodele convenţionale de tratament nu au avut succes, aceste terapii, în combinaţie cu un program de reabilitare graduală şi monitorizată, au demonstrat o eficienţă sporită şi sunt considerate printre cele mai promiţătoare soluţii terapeutice disponibile. Scopul acestei lucrări este de a oferi o sinteză a cunoştinţelor actuale privind utilizarea celulelor stem şi a PRP în tratamentul afecţiunilor tendinoase la cai. Studiul include atât informaţii de bază referitoare la celulele stem şi PRP, cât şi detalii despre modul de aplicare a acestor terapii. De asemenea, lucrarea prezintă o analiză a rezultatelor a 33 de studii care au investigat utilizarea acestor preparate biologice în terapia leziunilor tendinoase şi ligamentare la cai, evidenţiind potenţialul terapeutic al celulelor stem mezenchimale şi al PRP în recuperarea completă a animalelor afectate.