Articole

Babesioza canină reprezintă o boală hemoparazitară frecvent întâlnită în practica medical-veterinară, caracterizată printr-un tablou clinic variabil, determinat de interacțiunea dintre agentul etiologic, statusul imun al gazdei și factorii de mediu. Infecția cu Babesia spp. determină, în principal, hemoliză intra- și extravasculară, fiind asociată cu modificări hematologice și biochimice semnificative, care pot evolua de la forme subclinice până la sindroame severe, cu afectare multiorganică. Manifestările clinice sunt adesea nespecifice și includ letargie, anorexie, hipertermie, icter și hemoglobinurie, ceea ce îngreunează diagnosticul diferențial. Din punct de vedere paraclinic, se evidențiază frecvent anemie hemolitică, trombocitopenie și alterări ale parametrilor hepatici și renali. Diagnosticul se bazează pe corelarea datelor clinice cu investigațiile de laborator, incluzând examinarea frotiului sanguin și tehnici moleculare de tip PCR. Adițional, examinarea ecografică oferă, informații utile privind consecințele sistemice ale infecției, precum splenomegalia sau modificările hepatice, contribuind la evaluarea severității cazului. Acest studiu își propune să evidențieze principalele coordonate clinice și de diagnostic în babesioza la câine, prin analiza literaturii de specialitate și integrarea observațiilor clinice proprii.

Creșterea prepelițelor (Coturnix coturnix japonica) reprezintă un sector zootehnic în expansiune, caracterizat printr-un potențial productiv ridicat, dar vulnerabil la numeroși factori de risc care pot compromite performanțele economice. Studiul de față își propune investigarea managementului riscului în corelație cu apariția tehnopatiilor într-o fermă de prepelițe din județul Teleorman, în condiții de creștere intensivă. Cercetarea a urmărit elaborarea și aplicarea unui algoritm de diagnostic (care a inclus anamneza, examenul clinic și determinări paraclinice) pentru identificarea principalilor factori de risc implicați în apariția tulburărilor patologice. Rezultatele obținute evidențiază rolul determinant al nutriției, microclimatului și managementului tehnologic în declanșarea tehnopatiilor, manifestate prin scăderea producției de ouă, neuniformitatea loturilor, tulburări de creștere și sporirea mortalității. Concluziile studiului subliniază necesitatea implementării unor măsuri integrate de biosecuritate și management, precum și importanța utilizării unui algoritm diagnostic complex pentru prevenirea și controlul dezechilibrelor metabolice.

Mucocelul biliar reprezintă o afecțiune obstructivă hepatobiliară frecvent întâlnită la canide, caracterizată prin acumularea progresivă de material mucinos și alterarea drenajului biliar. Patogeneza acestei afecțiuni este multifactorială, fiind implicate tulburările metabolismului lipidic, endocrinopatiile și modificările motilității colecistului. Diagnosticul se bazează pe corelarea semnelor clinice cu modificările biochimice și ultrasonografice specifice. Managementul terapeutic conservator urmărește reducerea colestazei, stimularea fluxului biliar și controlul tulburărilor metabolice asociate. Acidul ursodeoxicolic reprezintă una dintre principalele molecule utilizate în managementul afecțiunilor colestatice canine, datorită efectelor sale coleretice și hepatoprotectoare. Totodată, suplimentarea cu acizi grași omega-3 și instituirea unui management nutrițional hipolipidic contribuie la susținerea funcției hepatobiliare și la stabilizarea profilului lipidic. Abordarea terapeutică multimodală și monitorizarea periodică a pacienților rămân esențiale pentru limitarea progresiei modificărilor hepatobiliare și prevenirea complicațiilor severe asociate mucocelului biliar.

c Evaluarea a fost făcută pe probe de sânge din loturi de pui broiler ROSS 308, vaccinați contra pseudopestei aviare, bursitei, bronșitei aviare și rinotraheitei infecțioase aviare, pe probe recoltate la vârste prestabilite. Au fost determinate titrurile anticorpilor postvaccinali specifici acestor boli. Loturile imunizate cu vaccinuri vii și inactivate împotriva pseudopestei aviare, bursitei infecțioase, bronșitei infecțioase și rinotraheitei aviare au prezentat la vârsta de 36 de zile valori protective. Aceste rezultate confirmă efectul benefic al imunizării obligatorii și de necesitate a puilor de carne în controlul bolilor infecțioase la această categorie zootehnică.

Ca entitate patologică asociată preponderent practicii medicale veterinare feline, gingivostomatita cronică reprezintă o afecțiune cu etiologie plurifactorială și tablou clinic dominat de prezența leziunilor de tip ulcerativ, dureroase și, adesea, cu dispunere bilaterală. Odată stabilit diagnosticul de certitudine, în cazul gingivostomatitei feline, urmărirea unei strategii țintite de planificare a protocolului terapeutic crește probabilitatea de a obține un rezultat pozitiv pe termen lung. Planul terapeutic este, astfel, menit să asigure o îmbunătățire netă a stării de sănătate, cu reale beneficii deopotrivă pentru pacientul felin și proprietar, și poate cuprinde, în primă fază, tratamentul medicamentos, ulterior recurgând la tratament chirurgical în cazurile refractare, de tip recidivant. În acest studiu ne propunem să evidențiem eficacitatea terapiei chirurgicale, ca ultim resort, în cazurile complexe de gingivostomatită felină, precum și o evidențiere a principalelor coordonate terapeutice de actualitate utilizate în managementul acestei patologii feline.

Indigestia prin supraîncărcare la oaie reprezintă o tulburare digestivă acută a rumenului, produsă prin ingestia excesivă de furaje, în special concentrate bogate în carbohidrați ușor fermentescibili, precum amidonul și zaharurile. Această afecțiune determină perturbarea echilibrului microbiologic al rumenului și modificarea profundă a proceselor normale de fermentație. În condiții fiziologice, rumenul funcționează ca un adevărat fermentator biologic, în care microorganismele descompun fibra vegetală și produc substanțe nutritive esențiale pentru organism. Atunci când animalele consumă cantități excesive de concentrate, procesele fermentative devin accelerate și necontrolate, ceea ce favorizează acumularea unor cantități mari de acid lactic și scăderea drastică a pH-ului ruminal. În aceste condiții, flora microbiană normală este sever afectată, iar tulburarea locală se transformă rapid într-o afecțiune sistemică ce se caracterizează prin toxemie, deshidratare și dezechilibre metabolice grave, care pot evolua către forme severe sau letale.

Producția de lapte la vacile Holstein este controlată de un ansamblu endocrin complex care coordonează dezvoltarea glandei mamare, inițierea secreției, menținerea lactației și ejecția laptelui. Pe axa reproducție-lactație se disting mamogeneza (gestație târzie), lactogeneza (peripartum, în două faze – diferențierea secretorie și activarea secretorie), galactopoieza (menținerea producției, dominată de axa somatotropină‑IGF‑1) și ejecția laptelui (reflex oxitocino-dependent, inhibat de stres). Reglajul este completat de mecanisme autocrine locale (FIL și presiunea intraluminală), care reduc secreția când golirea este incompletă și contribuie la involuția controlată la „dry‑off”. În post-partum, balanța energetică negativă și clearance-ul hepatic crescut al steroizilor influențează profilurile E2 și P4, întârziind reluarea ciclicității ovariene și putând afecta fertilitatea.

Gingivostomatita cronică felină reprezintă o afecțiune adesea observată în practica clinică veterinară. Caracterizată prin leziuni de tip ulcerativ, dispuse tipic bilateral, această patologie provoacă adesea durere și disconfort oral intens la pacienții felini afectați, consecințele clinice directe fiind disfagia și anorexia consecutivă, ce conduc la alterarea graduală a stării generale. Cu o etiologie multifactorială, incomplet elucidată, diagnosticul gingivostomatitei feline se bazează, în principal, pe tabloul clinic, completat de investigații paraclinice uzuale și specifice. Pacienții felini cu gingivostomatită cronică necesită studierea etiopatogeniei, scopul final fiind acela de a stabili, pe cât posibil, un diagnostic de certitudine. Un astfel de protocol de diagnostic include testarea pentru patologii precum FIV, FeLV și FCV, un set complet de analize hematologice și biochimice sangvine, precum și examene radiologice ale cavității bucale, fiind completat de biopsie și examinare microscopică, histopatologică, a țesuturilor afectate, care indică adesea prezența infiltratului limfoplasmocitar, sugerând un răspuns imunologic exacerbat. Astfel, posibile anomalii ale sistemului imunitar, precum prezența bolilor autoimune, imunodeficiența felină, neoplazii etc., modifică răspunsul imun al pacientului și duc la apariția infecțiilor oportuniste, care contribuie la natura cronică pe care adesea o îmbracă această patologie. Examinarea radiografică este, de asemenea, esențială pentru evaluarea structurilor dentare, evidențierea gradului de extindere a bolii parodontale, evaluarea gradului de resorbție radiculară, pentru a decela eventuale procese neoplazice, precum și pentru evaluarea pre- și postextracțională acolo unde este cazul. Lucrarea de față cuprinde o prezentare succintă a gingivostomatitei cronice, ca patologie felină de actualitate, cu accent asupra principalelor coordonate clinico-diagnostice de interes.

Examinarea histopatologică pancreatică este metoda de referință pentru confirmarea pancreatitei și diferențierea între formele acute și cronice la câine și pisică, existând sisteme de scor propuse pentru standardizarea leziunilor. Totuși, în medicina veterinară persistă variații de terminologie și criterii de clasificare, ceea ce poate îngreuna comparabilitatea studiilor și interpretarea clinică. Distincția acut-cronic se bazează pe leziuni recente (edem, inflamație neutrofilică, necroză) versus remodelare permanentă (fibroză, atrofie acinară) și poate fi complicată de tablouri mixte (acut pe fond cronic). Histopatologia nu este un „standard de aur” perfect, deoarece leziunile pot fi subclinice și/sau focale, iar eșantionarea limitată poate rata zonele afectate. Biopsia pancreatică este invazivă și se face rar exclusiv în scop diagnostic, dar poate fi sigură în condiții adecvate și este utilă mai ales când se corelează cu datele clinice și biopsii concomitente (ficat/intestin), în special la pisici.

Acest studiu investighează utilitatea etogramelor în cuantificarea stereotipiilor orale la vițeii crescuți în sistem intensiv, evidențiind relevanța acestora ca indicatori ai bunăstării. Designul experimental a presupus monitorizarea vițeilor pe parcursul a două săptămâni consecutive, în vederea evaluării frecvenței și duratei stereotipiilor orale la tineretul taurin. Rezultatele au evidențiat predominanța stereotipiei orale exprimate prin supt fictiv, fiind manifestarea repetitivă cea mai frecventă și intensă, asociată înțărcării precoce, frustrării alimentare și stresului de mediu. Masticația în gol și linsul obiectelor din adăpost au sugerat nevoi exploratorii nesatisfăcute, în timp ce autolinsul și cross-sucklingul au avut o frecvență relativ redusă, indicând un rol compensator social. Manifestarea concomitentă a mai multor stereotipii orale la același individ indică activarea mecanismelor de coping la stresul cronic, considerate strategii comportamentale de adaptare la condiții de mediu percepute ca stresante sau inconfortabile. În acest context, etogramele s-au dovedit instrumente utile și eficiente pentru cuantificarea obiectivă a stereotipiilor și pentru identificarea factorilor de risc, oferind suport științific pentru optimizarea condițiilor de creștere și îmbunătățirea bunăstării tineretului taurin.