Articole

Studiul histologic al aparatului genital femel la canidele domestice este esențial pentru înțelegerea fiziologiei reproducerii, diagnosticarea afecțiunilor și aplicarea tehnicilor de reproducere asistată. Aparatul genital femel include ovarele, uterul și cervixul, fiecare cu structuri și funcții specifice, influențate de ciclul estral și de modificările hormonale (Evans & de Lahunta, 2013; Concannon, 2011). Ovarele canidelor sunt organe pereche cu rol în producția de ovocite și hormoni. Structura ovariană include epiteliul superficial, cortexul ovarian cu foliculi în diferite stadii de dezvoltare și medulara, bogată în vase sanguine și țesut conjunctiv (Johnston et al., 2001; Concannon et al., 2009). După ovulație se formează corpul galben, care secretă progesteron, esențial pentru menținerea sarcinii (Hoffmann et al., 2004). Uterul canidelor este format din perimetru, miometru și endometru. Endometrul prezintă glande ramificate și țesut stromal bogat vascularizat, cu modificări ciclice sub influența hormonilor ovarieni, esențiale pentru implantarea embrionară și menținerea gestației (Evans & de Lahunta, 2013; Johnston, 2013). Cervixul prezintă epiteliu de tranziție și glande mucoase implicate în protecția tractului genital superior și transportul spermatozoizilor, modificările structurale fiind corelate cu fazele ciclului estral și cu nivelul hormonilor specifici (Reich & Fritsch, 2014). Cunoașterea detaliată a histologiei normale a aparatului genital feminin este indispensabilă pentru interpretarea modificărilor patologice, evaluarea eficienței tratamentelor hormonale și aplicarea corectă a tehnicilor de reproducere asistată la canidele domestice (Brown et al., 2001; Belu et al., 2021).

Alterările continenței urinare la câine reprezintă un grup de afecțiuni frecvent întâlnite în practica medicală veterinară, cu etiologie complexă și mecanisme fiziopatologice diverse și intricate, care pot afecta controlul normal al micțiunii. Diminuarea continenței vezicale apare în urma unor injurii care interesează sistemul nervos central și periferic, musculatura vezicii urinare, aparatul sfincterian sau echilibrul hormonal, fiind adesea rezultatul interacțiunii mai multor injurii, cu origine diferită. Manifestările clinice pot varia de la scurgeri urinare intermitente, observate în special în repaus, până la incontinență permanentă sau retenție urinară asociată cu eliminare involuntară prin supraplin, ceea ce complică diagnosticul diferențial. Stabilirea cu precizie a etiologiei poate fi dificilă în absența unei abordări fiziopatologice corecte, multimodale și multidisciplinare, întrucât tabloul clinic este adesea nespecific și suprapus între diferite tipuri de retenție urinară/incontinență. Cunoașterea mecanismelor implicate în controlul continenței vezicale este esențială pentru orientarea diagnosticului și pentru alegerea unei conduite terapeutice adecvate. Acest articol își propune să realizeze o sinteză a principalelor injurii fiziopatologice implicate în alterarea continenței vezicale la câine, prin revizuirea datelor existente în literatura de specialitate și evidențierea corelațiilor clinice relevante pentru practica veterinară curentă.

Glaucomul este o afecțiune oculară caracterizată prin scăderea vederii până la orbire din cauza afectării retinei și a nervului optic, ca urmare a creșterii presiunii intraoculare. Presiunea intraoculară (PIO), denumită și oftalmotonus, este presiunea exercitată de lichidele intraoculare (umoarea apoasă) asupra pereților globului ocular. Presiunea intraoculară se măsoară cu ajutorul tonometrelor digitale Tono-Pen și Tono-Vet Plus. La animalele sănătoase, valoarea PIO trebuie să fie egală la ambii ochi.

Patologia infecţioasă a glandei mamare la căţea este din ce în ce mai frecvent diagnosticată, indiferent de vârsta sau rasa femelelor. De regulă, evoluţia acestora este strâns corelată cu alte patologii ale ţesutului mamar, cum ar fi neoplazia mamară. De foarte multe ori, patologia infecţioasă a glandei mamare este subestimată de către clinicieni sau diagnosticată în mod eronat. Diagnosticul convenţional se bazează pe examinarea clinică împreună cu efectuarea unor teste de sânge convenţionale și, pentru anumite cazuri, cu evaluarea citologică a secreţiei sau a parenchimului mamar. De foarte multe ori, această abordare clasică nu oferă un suport solid pentru diagnosticul formelor subclinice de evoluţie.

Utilizat recent în medicina veterinară, laserul diodă reprezintă opţiunea chirurgicală pentru întreaga patologie oculară la câini și pisici. Este indicat în: tumori ale pleoapelor, trichiazis, districhiazis, tumori conjunctivale, melanoză iriană, chisturi uveale, tumori ale irisului, tumori intraoculare, tumori retrobulbare și glaucom. Laserul diodă pentru uz veterinar are programe setate pentru fiecare opţiune chirurgicală, ceea ce oferă chirurgului confort intraoperatoriu. Evoluţia postoperatorie favorabilă, cu absenţa complicaţiilor, a fost evidenţiată în cazul tumorilor de pleoape, tumorilor intraoculare, chisturilor uveale și melanozei iriene. În cazurile de glaucom, ciclofotocoagularea transclerală are eficienţă redusă, ochii rămânând vizuali la un număr mic de pacienţi. Utilizarea laserului diodă în cazul simblefaronului la pisică a evidenţiat recidivă rapidă însoţită de neovascularizaţie corneeană. Utilizarea experimentală a laserului diodă în cheratita pigmentară la câine a evidenţiat transparenţa corneei pe o perioadă scurtă de timp după îndepărtarea pigmentării și recidivă cu neovascularizaţie corneeană.

Sindromul diareic reprezintă creșterea frecvenței, volumului sau fluidității fecalelor ca expresie a disfuncției tractului gastrointestinal; este un simptom, nu o boală. Clinic, se clasifică în funcţie de durată (acută sau cronică) și sediu (intestin subțire sau intestin gros), delimitări care ghidează investigațiile și conduita terapeutică. Fiziopatologic, mecanismele implicate sunt osmotice, secretorii, prin permeabilitate/exsudație, prin motilitate alterată sau mixte. Abordarea terapeutică (principii): obiectivele sunt limitarea progresiei, rehidratarea rapidă, corectarea dezechilibrelor hidroelectrolitice/acido-bazice și tratamentul etiologic.

Sindromul ovarului remanent este o afecțiune medicală rară care se dezvoltă atunci când în cavitatea abdominală rămâne o porțiune de țesut ovarian funcțional, de cele mai multe ori ca urmare a unei intervenții chirurgicale de rutină. Principalele semne clinice la animalele mici sunt reprezentate de comportamentul specific proestral/estral și de secreția vaginală sangvinolentă. Diagnosticul de certitudine, în cele mai multe cazuri, poate să nu fie atât de ușor de stabilit, ținând cont de variabilitatea modificărilor comportamentale. Diagnosticul trebuie efectuat utilizând un protocol precis, care să permită un diagnostic sigur și neechivoc înainte de orice altă decizie terapeutică. Protocolul de diagnostic utilizat trebuie să ia în considerare principalele caracteristici fiziologice ale fiecărei specii și să permită diagnosticul diferențial față de cele mai importante afecțiuni care pot imita din punct de vedere clinic, cel puțin parțial, simptomele ovarului remanent.

Hemoparazitozele reprezintă o cauză majoră a anemiilor la câine și sunt frecvent diagnosticate în practica medical-veterinară. Acestea sunt provocate de paraziți care se dezvoltă în sângele gazdei și sunt transmiși prin vectori precum căpușele, țânțarii și puricii. Studiul de față, desfășurat între 2021 și 2024 la Spitalul Veterinar Universitar de Urgență „Prof. Univ. Dr. Alin Bîrțoiu”, analizează 55 de cazuri de anemie hemolitică autoimună secundară infecției cu hemoparaziți. Principalele specii identificate au fost Babesia canis, Dirofilaria immitis, Ehrlichia canis, Anaplasma spp., Borrelia burgdorferi, Hepatozoon canis și Mycoplasma haemocanis. Diagnosticul a fost stabilit clinic, hematologic, serologic (testele SNAP 4Dx Plus) și molecular (PCR). Rezultatele evidențiază importanța diagnosticării precoce și a instituirii unei terapii adaptate, în special în cazurile în care evoluția clinică este agravată de coinfecții. Acest studiu subliniază necesitatea intensificării măsurilor de prevenție împotriva vectorilor și îmbunătățirea managementului pacienților cu hemoparazitoze.

Endoscopia gastrointestinală (GI) este o procedură diagnostică și terapeutică minim invazivă, tot mai utilizată în medicina veterinară pentru evaluarea afecțiunilor digestive la câini și pisici. Endoscopia oferă acces direct la mucoasa tractului digestiv superior și inferior, permițând identificarea leziunilor intraluminale, recoltarea de probe pentru biopsii și intervenții terapeutice specifice. În ciuda eficienței sale, endoscopia are limitări notabile, în special în detectarea afecțiunilor submucoase și funcționale. Acest articol își propune să analizeze utilizarea corectă a endoscopiei GI, avantajele și limitările acesteia, precum și posibilele complicații asociate procedurii.

Pomeranianul este o rasă canină de talie mică, remarcabilă prin aspectul său distinctiv și comportamentul alert, inteligent și afectuos. Deși foarte apreciat ca animal de companie, acest câine este predispus la multiple afecțiuni asociate morfologiei sale miniaturale și particularităților genetice. Sunt descrise punctual cele mai frecvente patologii întâlnite la această rasă, incluzând afecțiuni dentare (gingivită, parodontită, anomalii de ocluzie), fontanela persistentă și hidrocefalia congenitală, hipoglicemia neonatală, alopecia X, strănutul invers, colapsul traheal, cardiomiopatiile (congenitale și dobândite) și luxația patelară, cu particularitățile fiziopatologice ale rasei. Managementul eficient al acestor afecțiuni presupune o abordare preventivă, monitorizare riguroasă și, în cazurile severe, intervenții chirurgicale sau tratamente farmacologice orientate pe vulnerabilitățile acestei rase, cunoașterea acestora devenind esențială pentru menținerea unei bune calități a vieții și prevenirea complicațiilor sistemice.