Articole

Biosecuritatea reprezintă baza profilaxiei bolilor infecţioase pentru segmentul de creştere a animalelor de rentă, îndeosebi pentru creşterea în sistem intensiv, dar nu exclusiv, care are drept scop reducerea riscului introducerii, dar şi al difuzării agenţilor patogeni într-un efectiv de animale. Prevenţia bolilor infecţioase reprezintă un obiectiv major, sănătatea animalelor fiind primordială, atât prin prisma beneficiilor economice, cât şi prin impactul asupra sănătăţii umane.
Ferma de reproducţie a suinelor reprezintă una dintre categoriile cu risc ridicat, ceea ce impune elaborarea şi implementarea unor măsuri atât tehnice, cât şi de natură administrativă, în vederea eliminării şi/sau a reducerii riscului de introducere şi răspândire a agenţilor patogeni majori pentru porcinele de reproducţie, a purceilor nou-născuţi şi a celor sugari.

Acum, după mai mult de 50 de ani, cardiomiopatia hipertrofică a fost transformată dintr-o afecţiune rară şi în mare parte netratabilă într-o boală genetică obişnuită, cu strategii de management care permit aspiraţii realiste pentru o calitate a vieţii îmbunătăţită şi o longevitate avansată. Cardiomiopatia este definită ca o boală primară a miocardului. Cele mai multe dintre cardiomiopatiile animalelor sunt boli idiopatice, care nu sunt rezultatul unei boli cardiace sistemice sau al unei alte boli cardiace primare. Cauza a fost identificată în unele cazuri ca fiind o mutaţie genetică, iar în altele, ca o trăsătură ereditară. La animale (în principal câine şi pisică), cardiomiopatiile sunt clasificate ca fiind cardiomiopatii dilatative, cardiomiopatii hipertrofice, cardiomiopatii aritmogene ale ventriculului drept şi cardiomiopatii restrictive. Acest studiu abordează comparativ tema cardiomiopatiei hipertrofice la câini şi pisici.

Anemia, ca sindrom plurifactorial, este frecvent întâlnită în patologia animalelor de rentă, în special cu origine nutriţională şi mai rar cu diverse alte cauze (afecţiuni sistemice sau de organ). Este definită ca o scădere a numărului de globule roşii (hematii), a hematocritului şi, respectiv, a concentraţiei hemoglobinei. Consecinţele fiziopatologice şi clinice sunt în strânsă concordanţă cu severitatea anemiei şi mecanismul inductor, traduse prin paloarea mucoaselor, slăbiciune, tahicardie şi/sau tahipnee şi, indirect, prin reducerea indicilor productivi şi reproductivi. Anemiile nutriţionale/carenţiale sunt frecvent întâlnite în creşterea intensivă, având repercusiuni economice deloc de neglijat, iar cunoaşterea şi aplicarea principiilor curativo-profilactice la vârstele de maximă vulnerabilitate reduc considerabil incidenţa şi impactul economic defavorabil.

În patologia animalelor de companie, sunt descrise şi întâlnite trei tipuri principale de retenţie urinară: mecanică, spastică şi paralitică. Etiopatogeneza patologiei retenţiei urinare de tip paralitic, cu consecinţe clinico-patogenetice greu de identificat şi remediat terapeutic, recunoaşte în principal cauze diferite, atât neurogene, cât şi traumatice. Cauzele traumatice sunt cele mai frecvente şi, în funcţie de localizarea leziunii neurologice, influenţează tratamentul, evoluţia şi prognosticul. Această lucrare încearcă să descrie argumentat importanţa examenelor imagistice (atât ecografic, cât şi radiografic) în abordarea judicioasă a pacienţilor cu retenţie urinară de tip paralitic.

Diverticulul arahnoidian spinal este o leziune focală, dilatativă a membranei arahnoide, plină cu lichid cefalorahidian şi care poate antrena compresiune medulară de diferite grade. Se poate prezenta ca leziune primară sau secundară, unică sau multiplă. Afectează segmentul cervical la câinii de talie mare şi segmetul toraco-lombar la câinii de talie mică. Tabloul clinic este dominat de ataxia proprioceptivă progresivă, cu diferite grade de tetrapareză sau parapareză. Diagnosticul leziunii implică utilizarea mielografiei sau scanarea CT cu mediu de contrast pentru identificarea şi localizarea diverticulului arahnoidian intradural. Însă metoda de elecţie este reprezentată de examenul RMN, care stabileşte gradul de afectare al măduvei spinării, precum şi identificarea afecţiunilor asociate.

Testele genetice reprezintă un mijloc important în discriminarea dintre situaţiile fiziologice de stimulare antigenică a populaţiilor de limfocite B sau T şi cele patologice de proliferare malignă. Diferenţa fundamentală între cele două situaţii o reprezintă eterogenitatea populaţiei ca răspuns la stimularea antigenică diversă în prima situaţie, comparativ cu existenţa unei populaţii numeroase şi totodată identice (sub formă de clone) în cea de-a doua. Lucrarea de faţă prezintă una dintre metodele genetice pentru stabilirea acestui aspect, caracterizată prin rapiditate în obţinerea rezultatelor, acurateţe, simplitate şi un cost redus comparativ cu alte abordări.

Osteoartrita este o afecţiune frecventă a articulaţiilor sinoviale, care afectează milioane de câini din întreaga lume şi evoluează cu durere, înţelegerea mecanismelor durerii fiind cheia succesului în prevenirea şi tratamentul acesteia. Scopul studiului a fost de a evalua eficacitatea combinaţiilor de medicamente în tratarea durerii pentru pacienţii cronici. În acest microstudiu au fost incluşi 15 câini care au prezentat simptome asociate durerii locomotorii, obiectivele principale fiind de a determina gradul de durere folosind un chestionar specific, de a evalua chestionarul comparativ cu tehnicile de examinare generale şi paraclinice şi de a demonstra eficacitatea terapiei medicamentoase şi ameliorarea simptomelor asociate durerii locomotorii folosind suplimente farmaceutice de lungă durată. Studiul a relevat că terapiile cu suplimente nutraceutice în cazul patologiilor locomotorii la câine s-au dovedit a avea mai puţine efecte adverse sau secundare în comparaţie cu terapia cu antiinflamatorii. Tratamentul cu condroitin sulfat şi glucozamină a arătat rezultate pozitive în tratamentul patologiilor locomotorii. Pe lângă stabilirea diagnosticului prin metode imagistice certe, precum computer-tomograf/radiologie, diagnosticul în afecţiunile locomotorii mai poate fi asigurat, cu o marjă mare de acurateţe, şi prin metodologii de interpretare a durerii acute/cronice, cum sunt chestionarele specifice.

Iepurele ca animal de companie a devenit tot mai dorit, astfel că interesele economice de a dezvolta exploataţii de iepuri din rase cu dimensiuni mici sau cu o cromatică atractivă au crescut mult în ultimii ani, iepuraşii fiind un cadou special şi preferat în anumite perioade din an. Din nefericire, creşterea ca animal de companie nu a însemnat şi o conştientizare a necesităţilor acestei specii, măcar transmiterea către proprietari a unor informaţii minimale despre patologia pe care iepurii o pot dezvolta în condiţii de captivitate strictă. În multe situaţii, aceste animale sunt întreţinute fără a fi deparazitate şi vaccinate şi nu beneficiază de asistenţă medicală periodică pentru un consult general sau o evaluare clinică ce poate preveni multe situaţii patologice care degenerează şi se cronicizează.

Tulburările comportamentului micţional în cazul felinelor domestice prezintă adesea cauze organice sau metabolice, ca urmare a unor procese fiziopatologice concurente. Astfel, se disting două principale tulburări cu interesare fiziopatologică: disuria şi, respectiv, poliuria. În diagnosticul acestora se au în vedere o serie de posibile cauze, precum: tulburări determinate de afecţiuni ale aparatului urinar – cauză a disuriei, polakiuriei sau poliuriei şi afecţiunile locomotorii, care îngreunează accesibilitatea pacientului la litieră.
Odată excluse cauzele organice, se recomandă elaborarea unei analize etologice pentru stabilirea diagnosticului comportamental specific. Tulburările comportamentului micţional la felinele domestice, cu cauzalitate etopatologică, sunt, în principal, reprezentate de emisiunile urinare în locuri nepermise. Aceste deviaţii comportamentale prezintă un impact marcant asupra confortului proprietarului şi indică adesea prezenţa unor factori stresori care acţionează asupra individului sau, în cazul pisicilor nesterilizate, motivaţia de natură sexuală. La această specie, urinarea în afara litierei constituie metoda standard de marcare a teritoriului, comportament normal în natură, dar anormal, cu clară conotaţie etopatologică, atunci când are loc în propriul mediu de viaţă, în special atunci când apare brusc şi, aparent, fără o cauzalitate precisă.

Hemangiosarcomul splenic reprezintă o patologie neoplazică malignă cu implicaţie severă asupra prognosticului vital al pacientului. Astfel, în ciuda managementului terapeutic multimodal, care implică atât splenectomie, cât şi chimioterapie sistemică ulterioară, durata medie de supravieţuire este de aproximativ 4,5-6 luni. Ca urmare a prognosticului vital nefavorabil, dar şi din considerente financiare, unii proprietari optează pentru managementul terapeutic conservator (paliativ).